(O poveste despre angajament, depășirea limitelor și adevărata esență a Artei Marțiale)
Într-o dimineață rece de toamnă, în munții acoperiți de ceață, ușa dojo-ului se deschise larg, lăsând să intre aerul proaspăt al naturii. Profesorul Takashi, un om în vârstă, cu părul încărunțit și privirea tăioasă precum lama unei săbii, se afla în mijlocul încăperii. Cu mișcări lente, își aranja gi-ul și aștepta, precum o stâncă veche ce veghează trecerea timpului. Elevii săi soseau pe rând, obosiți de noaptea trecută, cu gândurile cufundate în grijile lor zilnice.
În liniștea dimineții, profesorul le vorbi fără ezitare:
— Nu mă interesează problemele voastre, le spuse cu vocea sa calmă, dar autoritară. Trebuie să veniți să vă antrenați. Dacă plouă, dacă nu aveți bani, dacă sunteți triști pentru orice motiv – nu contează. Angajamentul vostru e aici, în acest dojo, și trebuie să îl respectați. Așa veți deveni nu doar luptători mai buni, ci și oameni mai puternici.
În colțul sălii, unul dintre elevi, un tânăr numit Haruto, își adună curajul și își ridică privirea către maestru:
— Profesore, cred că sunteți prea aspru. Dacă într-o zi vom fi într-o situație cu adevărat complicată, chiar ne veți obliga să venim la antrenament?
Pe chipul lui Takashi se așternu o umbră de tristețe, dar ochii îi străluceau ca oțelul. Se apropie încet de elev, iar sala părea să se contracte sub privirea sa intensă.
— Haruto, a început el, nu e vorba doar de antrenament. Aici, în dojo, noi învățăm cum să trăim viața însăși. Gândește-te bine: mâine, când vei fi departe de casă, crezi că vieții îi va păsa dacă ești trist sau dacă nu ai bani? Crezi că se va opri să te aștepte? DELOC. Viața își urmează cursul, precum un râu care nu ține seama de pietrele pe care le întâlnește.
Profesorul își întinse mâinile și deschise larg fereastra dojo-ului. Vântul rece năvăli înăuntru, zgâriind obrajii elevilor ca un dușman invizibil.
— A te antrena, continuă el, nu înseamnă doar să-ți îmbunătățești tehnica. Înseamnă să accepți că te-ai angajat într-un drum al depășirii propriilor limite. Asta nu e o promisiune făcută mie, ci ție însuți. Este angajamentul că vei depăși orice obstacol, că indiferent de consecințe, vei ajunge la destinație și îți vei atinge obiectivele.
Takashi se opri pentru un moment, lăsând cuvintele să se așeze în mintea elevilor ca niște semințe în solul înghețat.
— Viața nu așteaptă, spuse el, și nici tu nu trebuie să aștepți. Trebuie să fii pregătit să lupți, chiar și atunci când totul pare pierdut. Arta Marțială nu te învață doar cum să te aperi de alții, ci mai ales cum să te aperi de propriile tale îndoieli, de temerile și nesiguranța care te pot învinge înainte de a pune piciorul pe câmpul de luptă.
Tăcerea se așternu în dojo, grea precum norii de plumb ce acopereau cerul dimineții. Elevii începură să-și privească profesorul cu ochi noi. În acea clipă, înțeleseră că antrenamentul nu era o simplă disciplină fizică, ci o lecție de viață, o călătorie spre o înțelegere mai profundă a lor înșiși.
— Așadar, adăugă Takashi, privindu-l pe Haruto cu blândețe, învață să nu cedezi. Învață să te ridici și să continui, chiar și atunci când totul pare imposibil. Aceasta este adevărata esență a Artei Marțiale – nu doar forța fizică, ci puterea de a fi un învingător în viață.
Haruto înclină capul, copleșit de greutatea cuvintelor, dar și de noua lumină ce părea să-i lumineze calea. În acea zi, antrenamentul se desfășură ca de obicei, dar pentru prima oară, elevii simțiră că fiecare mișcare, fiecare respirație făcea parte dintr-o luptă mai mare – lupta pentru a deveni oameni mai puternici și mai înțelepți.
Iar profesorul Takashi, privind spre munții ascunși în ceață, zâmbi în sinea sa, știind că sămânța fusese plantată.
© Copyright Dragonii Vlăsiei
